Medic, publicist și unul dintre cei mai timpurii gânditori români preocupați de relația dintre sănătate și mediul social. Fost student al Facultății de Medicină din Iași, și-a susținut doctoratul în 1891 cu lucrarea „Mediul social ca factor patologic”, considerată o contribuție de pionierat în sănătatea publică românească.
A pledat pentru înțelegerea „bolilor sociale” ca produse ale sărăciei, muncii precare și condițiilor insalubre, anticipând direcții moderne din medicina socială. A publicat constant în reviste medicale și politice, promovând cultura științifică și abordând teme precum darwinismul, istoria medicinei, situația economică a țărănimii și a muncitorilor, precum și combaterea șovinismului și antisemitismului.
Ștefan Stâncă rămâne un reper al responsabilității civice și al medicinei orientate spre binele comunității.

Prima femeie chirurg din România și un nume de referință al obstetricii din prima jumătate a secolului XX, Marta Trancu-Rainer se numără printre cele mai puternice figuri feminine formate la Facultatea de Medicină din Iași. Mobilizată în Primul Război Mondial cu gradul de maior, a condus simultan Spitalul „Colțea”, Spitalul „Școlii de Poduri și Șosele” și Spitalul de Chirurgie instalat în Palatul Regal, la solicitarea Reginei Maria.
A militat neobosit pentru recunoașterea profesională a femeilor în medicină, într-o epocă în care accesul lor în breaslă era limitat. Competența și dedicarea sa i-au adus respectul Casei Regale, devenind medicul curant al reginelor României.
Distinsă în 1919 cu „Crucea Reginei Maria” clasa I, Marta Trancu-Rainer a avut un rol esențial în organizarea sistemului medical militar și civil, contribuind la modernizarea practicii medicale din România.

Pseudonimul medicului și scriitorului Henric Pekelman, Enric Furtună a fost una dintre figurile intelectuale formate la Facultatea de Medicină din Iași, unde a obținut în 1907 titlul de doctor în medicină și chirurgie, cu o lucrare dedicată arsurilor din perspectivă medico-legală. Absolvent al Liceului Național din Iași și coleg cu Mihail Sadoveanu, a primit de la acesta primele îndrumări literare.
A debutat ca poet în revista Sămănătorul și a devenit un autor modernist prolific, publicând volume de poezii, poeme dramatice și piese de teatru reprezentate pe scena Teatrului Național din Iași. A colaborat cu numeroase reviste culturale și a tradus din mari autori evrei ai epocii, aducând în cultura română texte de referință.
După emigrarea sa în Israel (1944) și apoi în Brazilia (1958), opera i-a rămas prezentă în repertoriile literare românești, fiind inclus în dicționarele majore de literatură. Enric Furtună rămâne un exemplu rar de medic format la Iași care a îmbinat cariera medicală cu o contribuție remarcabilă la cultura scrisă a secolului XX.

Chirurg ieșean cu reputație internațională, Alexandru Tzaicu rămâne în istoria medicinei drept primul medic din lume care s-a auto-operat de hernie inghinală. Format la Facultatea de Medicină din Iași, bursier al fondului Adamachi, și-a demonstrat curajul și rigoarea științifică în 1909, când, pentru a valida metoda de rahianestezie dezvoltată de Thoma Ionescu și Amza Jianu, a realizat auto-intervenția chirurgicală descrisă ulterior în La Presse Médicale și citată în tratatele europene ale epocii.
După obținerea doctoratului, a practicat chirurgia la spitale din Iași și a fondat Sanatoriul „Dr. Tzaicu”, cunoscut centru de chirurgie reconstructivă al perioadei interbelice. Activitatea sa a făcut parte din modernizarea chirurgiei românești, iar personalitatea sa a devenit emblematică pentru oraș, fiind evocată inclusiv de George Topîrceanu într-o celebră epigramă.
A profesat ulterior la București, rămânând activ până târziu în carieră și dedicându-se, în ultimii ani, cercetării în apicultură medicală. În semn de omagiu, una dintre aulele UMF Iași poartă astăzi numele „Alexandru Tzaicu”.

Medic, lider civic și simbol al implicării feminine în destinul Basarabiei, Elena Alistar rămâne singura femeie membră a Sfatului Țării, organismul care a votat Unirea Basarabiei cu România. Absolventă a Facultății de Medicină din Iași, a fost arestată în 1914 pentru „activitate naționalistă”, iar după eliberare s-a refugiat la Iași, unde a fost mobilizată ca medic pe front în 1916.
În 1917 s-a implicat decisiv în viața publică: a contribuit la formarea Partidului Național Moldovenesc, a reprezentat „Blocul Moldovenesc” și a fondat Societatea Culturală „Făclia Femeilor Studente la Medicină” și Liga Culturală a Femeilor din Basarabia, promovând activ unirea cu România. Aleasă deputat în Sfatul Țării (1917-1918), a susținut constant cauza națională și educația femeilor.
După Unire, a condus Școala Eparhială de Fete din Chișinău și a continuat să activeze în organizațiile culturale și ortodoxe din Basarabia. S-a refugiat în România în iunie 1940, după anexarea Basarabiei de către URSS. Pentru activitatea ei medicală și civică a primit numeroase distincții, între care Ordinul „Ferdinand I”, „Meritul Sanitar” și „Bărbăție și credință”.

Medic dedicat obstetricii și sănătății materno-infantile, Alexandrina Năstase a contribuit substanțial la dezvoltarea învățământului medical ieșean și a serviciilor sanitare din prima jumătate a secolului XX. A lucrat la Institutul „Grigore Ghika Vodă” (Maternitate), la Școala Tehnică Textilă Mixtă Iași, a fost profesoară la Școala de Moașe și asistent la Clinica de Obstetrică a Universității din Iași, iar ca medic școlar a activat în cadrul „Reuniunii Femeilor Române”, într-o perioadă în care medicina preventivă la nivel comunitar începea să se contureze.
În timpul Primului Război Mondial a servit ca șef de triaj la Spitalul Militar 264 Iași, cu gradul de căpitan, pentru meritele sale fiind distinsă în 1917 cu Ordinul „Steaua României” cu spade, în grad de cavaler. Activitatea ei reflectă angajamentul unei generații de medici ieșeni pentru îngrijire, educație și modernizarea practicii medicale.

Poet emblematic al literaturii române contemporane, Emil Brumaru a fost format ca medic la Facultatea de Medicină din Iași, pe care a absolvit-o în 1963. A practicat medicina generală la Dolhasca timp de peste un deceniu, înainte de a se dedica exclusiv scrisului – un gest radical care i-a definit destinul artistic.
A debutat în revista Luceafărul, iar în 1970 a publicat simultan primele două volume, „Versuri” și „Detectivul Arthur”, marcând intrarea unui stil inconfundabil în poezia românească. Opera sa cuprinde zeci de volume, reeditări, ediții integrale și antologii în România și în străinătate. A colaborat cu România literară, Ziarul de Iași, Suplimentul de cultură și a fost o prezență intensă în presa culturală și în spațiul public.
Admirat pentru lirismul exuberant, imaginația barocă și personalitatea nonconformistă, Emil Brumaru rămâne una dintre cele mai originale voci poetice ieșene și unul dintre cei mai cunoscuți absolvenți ai școlii medicale din Iași, care a transformat sensibilitatea umană dobândită în anii de practică într-o operă literară de mare impact.